Cât de importanți au fost lăutarii în viața mea?

Aș spune că au definit mai bine de jumătate din interpreta care sunt astăzi. Poate chiar mai mult. Cred că nici Conservatorul nu a avut asupra mea un impact atât de adânc cum l-au avut oamenii printre care am crescut: lăutarii, muzicanții, instrumentiștii, vocile acelea care știau să țină o petrecere.

Mulți dintre cei care mă urmăresc mă cunosc prin muzica mea: compoziții în care se întâlnesc sonorități autohtone, folclor, pop, influențe moderne.

De ce amestec muzicile? De unde vine această nevoie și plăcere?

Înainte să caut un sound nou, am trăit aceste muzici. Le-am cântat. Le-am ascultat de aproape. Le-am învățat de la oameni care nu vorbeau despre autenticitate, ci o practicau. Muzica din casa mea mi-a dat pornirea în arta mea, iar studiile și experiențele muzicale culte m-au educat și pregătit.

De mică, asociez vara cu cântările, cu forfota, cu mașini încărcate de echipamente și instrumente, haine perfect călcate puse pe umerașe, cu trupa tatălui meu care pleca spre un weekend lung direct din curtea noastră. Tata cânta, mama filma la nunți, iar în timpul săptămânii mergeau amândoi la serviciile lor de la stat. Probabil de acolo mi se trage și felul acesta al meu de a munci mult, de a nu aștepta condiții perfecte, de a construi cu ce am, pas cu pas. Ca mulți din generația mea…

Iarna se făceau repetiții. Era mult studiu, mereu muzică prin camere, înregistrări, casete, filmări, materiale de promovare. Casa noastră era adesea plină de boxe, cabluri, stative, microfoane și instrumente. Tata a avut dintotdeauna apetitul acesta pentru sunet, pentru organizare, pentru partea tehnică, dar și pentru responsabilitatea de a ține o trupă în picioare. A fost un om flexibil, a ținut pasul cu vremurile. Când au apărut clapele care aveau integrate și ritmuri de tobe, a renunțat să mai cânte la baterie și s-a apucat de studiu la clape și acordeon, iar mai târziu la saxofon.

L-am văzut de multe ori în poziția de lider. Și am văzut cât de greu este să lucrezi cu oameni. Ca în orice breaslă, existau orgolii, oboseală, individualism. Lăutarii vor să cânte bine, să-și facă treaba și să plece acasă repede. Cineva trebuia să răspundă în fața mirilor.

De la tata am învățat ce înseamnă să fii responsabil pentru tot. De la el am învățat și dorința de a fi independentă. Poate de aceea sunt și astăzi artist independent. Poate de aceea fac lucrurile în ritmul meu și în felul meu, chiar și atunci când drumul este mai greu.

Mai jos vă las un playlist cu toate piesele mele compuse si lansate oficial. Toate lansate ca artist independent. 🙂

Dar cea mai valoroasă lecție primită în primii ani de viață a fost sistemul meritocratic al lăutarilor: ești respectat în funcție de cât studiezi și de cât de bine cânți. Mai important decât mașina, hainele sau felul în care ești perceput din exterior, pentru ei contează „cum pui mâna pe instrument”.

Asta m-a format profund!

De aceea, pentru mine, muzica lăutărească nu este un decor exotic și nici o zonă în care intru ocazional, ca să par interesantă, ca să arăt eu că pot să o fac și pe asta. Este parte din felul în care aud lumea. Este o cultură vie, cu reguli, cu rafinament, cu durere, cu bucurie, cu disciplină și cu o libertate pe care nu o poți învăța doar din partituri.

Mă bucur să văd că, în ultimii ani, se deschide din nou un apetit pentru muzica lăutarilor. Încet, poate scăpăm de snobism. Poate învățăm să privim lăutarii — români, romi, oameni crescuți în culturi diferite, dar uniți de aceeași meserie — cu mai mult respect și mai puțină prejudecată. Poate reușim să ne desprindem și de umbrele grele ale comunismului.

Eu am crescut și cu aceste umbre. Le-am simțit. Le-am văzut. Știu ce înseamnă să iubești o muzică pe care alții o privesc de sus. Știu și câtă frumusețe se pierde atunci când punem etichete înainte să ascultăm.

Nu sunt vreo purista!

Nu cred că muzica trebuie închisă în sertare. Nu cred că folclorul trebuie păstrat sub sticlă, neatins, ca un obiect de muzeu. Nu cred că lăutăria, pop-ul, muzica de petrecere, manelele, romanța, tango-ul sau influențele moderne trebuie să trăiască separat doar pentru că așa am fost obișnuiți să le clasificăm.

Unele dintre cele mai vii lucruri se întâmplă tocmai la granița dintre genuri. În mine trăiesc mai multe lumi: copilăria printre lăutari, studiul riguros de Conservator, folclorul, muzica romă și lăutărească, pop culture-ul, compozițiile mele, muzica cultă.

De aceea, dacă ne vom întâlni online, pe o scenă, la un eveniment privat sau la un concert public și mă vei auzi cântând folclor, muzică lăutărească, pop, o compoziție proprie, un tango sau cine știe ce îmi trece mie prin cap, să știi că toate acestea nu sunt roluri separate. Sunt bucăți din mine.

Mult elogiată autenticitate?

Pare că ne chinuim atât de tare să o găsim, încât o transformăm în ceva studiat, regizat, aproape fals. Ne construim naturalețea. Ne regizăm sinceritatea. Ne căutăm rădăcinile ca pe un concept de imagine.

Când e de fapt autenticitatea este fix ceea ce rămâne din tine atunci când nu mai încerci să demonstrezi nimic. Mi-am propus să renunț la căutarea „autenticității”. Îmi propun doar să încerc să nu mă îndepărtez de ceea ce sunt.

Vă doresc și vouă asemenea!

Un articol personal despre rădăcinile lăutărești ale Eugeniei Nicolae, autenticitate, folclor, manele, pop și libertatea de a trece dincolo de prejudecățile dintre genuri.